Umani.

 

umani

Si poate nu suntem umani. Suntem doar suflete debusolate, pierdute in egouri sifonate, menite sa ramana singure, destinate nefericirii in timp ce alearga sa prinda perfectiunea si iubirea absoluta. Ne-am pierdut in neplaceri, amnezici in fata binelui ce a fost si este. Ne folosim de corpuri straine noua pentru a ne trai sentimentele inecate in frustrarea clocotita la minut.

Crestem suflete speriate, infricate de puterea unui altul; crestem sa le implinim, sa le umplem si sa le iubim, crestem urand tot ce nu ne multumeste. Stagnam in disperarea sufletului bolnav de neimplinire. Suntem doctori de suflete rupte, insa ne e teama sa ne privim in ochi pacientii, pentru ca ne sunt oglinda rupturilor si pansamentelor care incep sa se dezlipeasca – atat de vechi si imbacsite sunt.

Nu facem fata propriilor sentimente si ne aruncam in gol, beti de durere. Incercam sa facem fata sentimentelor sufletelor bolnave de noi. Al tau nu intelege, al lui nu stie sa explice. Asteptam absolutul, dar iubim in limbi diferite. Din nerabdare, vrem totul din prima; sau macar din a doua. Dar uitam ca o noua limba se invata de la zero.

Cate limbi straine ai incercat sa inveti si la cate ai renuntat?

Si… cate suflete ai abandonat? Cate ti-au trecut prin palma si de cate ai uitat?

….cate ai pierdut?

Vedem doar raul in nou, in reflexia dorului de cel vechi. De teama celui vechi ne-am inchis si am uitat sa vorbim; am tacut amortiti si uitati de durere. De frica celui nou, ne-am deschis doar ca sa il indepartam; vesnic nemultumiti, ii gonim prematur si ramanem singuri; linistiti, dar amari; confortabili, insa nemultumiti. Ne-am transformat in suflete lipsite de rabdare. A durat ani sa invatam prima limba, sa o stapanim, sa o apreciem si sa o folosim frumos. Azi nu mai avem nici timp, nici rabdare pentru o alta. Si atunci tipam; urlam pe limba noastra, din ce in ce mai tare, in timp ce oglinda se face bucatele, prea slaba in fata neintelegerii.

Grabim prezentul prin prisma viitorului celui vechi. Nu mai avem timp pentru noi.

Nu ne gasim cuvintele intr-o alta limba; devenim frustrati inainte sa ne dam seama ca sentimentele sunte cele pe care trebuie sa le gasim; in fata lor, cuvintele nu mai au nicio valoare. Nici rabdare nu mai avem cu inimile noastre.

Nu mai cantam poezie sufletului, sentimentele nu ne mai sunt versuri. Am transformat iubirea in teama, neintelegerea in motive, intrebarile in frustrare, frustrarea in vina, dorinta in repros.

Si atunci poate ca am uitat sa fim umani…

 

Post navigation