Capitol 6 – Lectie.

2295145288_97d7e11276_oCursul pe care il predam anul acela era unul foarte urat pentru mine si nici ea nu l-a primit cu prea mare entuziasm.
Pe cat de bucuros eram ca era inscrisa in cursul meu, pe atat de frustranta devenea situatia, cu fiecare ora la care ea era prezenta – spre deosebire de anul din urma, cand as fi platit doar sa o vad ca mai trece si ea pe la ora.
Nu a excelat la curs, cum de altfel nu prea a excelat nimeni anul acela, dovada fiind notele finale, in urma lor, doar 8 din cei 15, 16 studenti, trecand cursul, Gladys, bineinteles, numarandu-se printre ei si spre mandria ei, avand una dintre cele mai mari note.Spuneam ca nu a imbratisat cu drag cursul, dar cu siguranta, prezenta mea la catedra i-a tinut de cald in toamna si iarna acelea.
“Prost esti!” – ma mustra egoul.
Ok, imi placea sa cred ca i-am tinut de cald: statea in prima banca, glumea din ochi, zambea pe furis si ma privea copilareste cu niste ochi tare jucausi, pe care atat de usor ii priveam in anul acela.Ma astepta la intrarea in clasa.
“Mai, dar tu chiar esti prost!”
Bine, bine!! Asta imi placea sa cred: in fiecare dimineata la ora 9:20 ea isi fuma tigara timp de 7 minute si 38 de secunde.
Probabil ca sunt un un ciudat, dar intr-o zi o priveam de la geamul office-ului meu. M-am uitat de doua ori la ceas: cand a urcat scarile, aprinzandu-si tigara si cand a stins-o, in timp ce eu ma indreptam spre clasa ei.
Din ziua aceea, am continuat sa o privesc, la minutul 5 plecand spre clasa, prinzand-o din urma. Cunosteam ritualul: niciodata nu fuma cu fata spre office, dar intotdeauna a stiut cand sa se intoarca. Parca ma simtea cand ajungeam in spatele ei, facea un pas in dreapta, ma privea, stingea tigara, deschidea usa si intra.
La sfarsitul semestrului, le-am oferit cateva ore de meditatie, la office. Erau toti o apa si un pamant, aveau nevoie de ceva explicatii si trebuie sa recunosc ca am sperat ca si ea isi va face simtita prezenta.
Mi s-au accelerat bataile inimii, eram ca un copil mic asteptand sa isi recite rolul la serbare. Eram ca un indragostit la prima intalnire. Nu imi mai batuse inima asa de cand mi-am predat licenta. Unde nu mai spun ca nu fusesem niciodata indragostit. Era acolo: infofolita intr-o geaca lunga, verde, cu niste ciucuri mari cu care se juca atunci cand era stresata, emotionata sau isi dorea sa faca pe copilul, lucru ce ii iesea de minune.
-Gladys, ai vreo intrebare?
-Da. 5.7!
Le explic punctul de plecare al problemei, dupa care le dau cateva minute de gandire. O vedeam cum se plictisea; voia raspunsul si atat, urmand sa le proceseze singura acasa; era parca pe alta planeta, la momentul acela nefiind in stare sa scrie un rand din solutia problemei. Nu ma asteptam sa treaca examenul final si de altfel nici cursul.
M-a surprins inca o data.
Ce m-a atras foarte mult la ea?
Inteligenta. Un coleg din spate s-a grabit in a oferi un raspuns. Oricat de nestiutoare in ale cursului ar fi fost Gladys a mea atunci, a fost capabila de o grimasa batjocoritoare. Citeam totul in privirea ei. Intelegea lucrurile cu foarte mare usurinta, chiar si pe cele mai grele; gandea clar si natural si avea o logica dezvoltata, pusa la incercare, tot timpul antrenata.
O priveam si zambeam pe masura ce colegul ei – al carui nume nu a fost suficient de important pentru a-l retine – facea dintr-o solutie proasta, o solutie si mai proasta, in timp ce Gladys imi raspundea cu un zambet ironic, si mai mare. I-am intrat in joc, ne intelegeam din priviri, i-am zambit din in ce in ce mai mult pana cand am facut-o sa rada – marturisesc – fara sa ma chinui prea mult. Am inceput sa rad, la randul meu. Rasului ei colorat si zgomotos nu i-ar fi putut rezista cineva.
Acela a fost momentul nostru. L-am gustat la maxim si nu mai fusesem asa fericit demult.
-De ce radeti? – intreaba baiatul.
-Nu eu! Ea! – aratand cu degetul catre ea, zambind triumfator. Cred ca mi-am uitat maturitatea acasa in ziua respectiva.
“Ce faci? Esti nebun? Cu el te-ai gasit sa ma pui prost..” – citeam in ochii ei zglobii.
Stiam ca se bucura alaturi de mine.
-Tu de ce razi? – o ia la rost colegul contrariat.
-Pentru ca ce spui tu nu are niciun sens! – era o fata prea sincera cateodata, dar nu parea a se impiedica de acest lucru. In felul acesta cine a meritat sa ramana langa ea a ramas, cine nu.. nu! A ramas ultima in clasa. O doream acolo. M-am bucurat nespus. Dar eram emotionat, ma simteam ca un copil la prima serbare.
Vazand-o cum se pregateste sa plece, am incercat sa o fac sa mai stea. Nu am avut prea mare succes, dar am reusit sa schimbam cateva vorbe si am aflat de unde e, ce ii place si ce alte cursuri mai are.
-Esti sigura ca nu mai ai intrebari?
-Heh, as avea destule, dar nu am invatat nimic; este inutil sa mai raman.
-Daca vrei, ma duc in office, iar tu poti rasfoi notitele si ma intorc apoi.
-Nu, nu are rost. Multumesc.
Mi-a zambit timid si a plecat. In spatele fetei inabordabile, statea ascunsa o copila timida, o femeie cu sentimente naive, o doamna in gesturi, un om frumos.
Am ramas suprins; pe cat de mult m-a atras inainte, devenise din ce in ce mai dificil sa ajung la ea. Cu masca pe care o purta isi juca rolul foarte bine, si chiar daca renunta la ea, asta nu o facea mai accesibila.
Ma intrebam care era motivul mastii si ce sta in spatele timiditatii.
-Stai! – o strig, in speranta unei conversatii mai lungi.
Realizez intr-un brusc moment de luciditate, ca nu voi afla nimic despre viata ei, cel mai probabil plecand fara sa ma mai priveasca vreodata.
-Nimic, nimic! – rusinat de propria-mi gafa si nestiind cum sa reactionez, i-am zambit tamp.
Ma priveste mirata si incepe sa rada.
-La revedere!
-La revedere! Bafta, Galdys!
-Multumesc!
A avut o ezitare, dorindu-si sa se intoarca. Sau poate mi s-a parut.
S-a pierdut in multime.Eram in office, imediat dupa examenul ei, cu doua zile inainte de Craciun.
-Pot sa intru?
Tresar. Eram intr-o alta dimensiune.
-Desigur, Dewayne! – ma bucuram sa il vad; imi facea ziua mai buna.
-Nu stau; am venit sa iti urez sarbatori fericite.
-Ah, multumesc! Unde mergeti de Craciun?
-Anul asta nicaieri; Paige este prea micuta pentru a calatori. Vom strange familia la noi.
Vedeam cum ii sticleau ochii de fericire. Havel nascuse si acum avea in viata lui 3 femei minunate.
-Inteleg! Pai atunci, sarbatori fericite si.. ne vedem la anul, nu?
-Cu siguranta: pregatiti pentru un an nou si un pic mai maturi. Imi face cu ochiul, ma imbratiseaza si iese pe usa.
Raman in urma lui, confuz, derutat, cu un amalgam de sentimente pe care nu le pot descrie. Nu le puteam gandi, dar le simteam si ma dureau.
Tresar la scartaitul usii.
-Te-ai intors..
-Esti ok, Pekka? Imi pari un pic abatut.
-Nu, nu, poate doar obosit; vacanta asta imi va prinde de minune. Fortez un zambet esuat.
-Uhhmm, da, bine.. As mai sta, dar ma asteapta Havel. Ne auzim.
Nu i-am mai raspuns. Mi s-a taiat respiratia, aveam noduri in gat si pentru prima oara de la moartea parintilor mei, aveam lacrimi in ochi si ma simteam singur.
Pentru ca eram singur. Pentru prima oara imi doream o familie.
Pentru ca nu aveam una. Imi doream o femeie pe care sa o iubesc si sufleteste, nu doar trupeste.
Pentru ca nu aveam una. Pentru a doua oara, de Craciun, am dorit-o langa mine.
Pentru ca prima oara nu a fost si nici a doua oara nu am fost mai norocos.

Si plangeam. Am plans ca un copil, pentru ca atunci, in ajunul Craciunului, o iubeam de 474 de ori mai mult decat o iubisem in urma cu 474 de zile, in prima zi a anului 1 de facultate.

Eram speriat.
Gladys ne facuse cunostinta: am intalnit singuratatea si am dat mana cu ea.