Capitol 4 – Examenul final.

8589177705_c3d186299c_bTimpul trecea, o vedem pe Gladys din cand in cand, in autobuzul pe care il luam amandoi, cand imi zambea rautacios: “Ce? Ti-o fi dor de mine?”. Stia ca o voiam acolo, sa o vad, analizez, sorb din priviri, sa o dezbrac cu gandul. Si uite asa, rar, aparea in viata cursurilor mele de analiza matematica si, si mai rar, venea la timp. Cel mai frustrant era cum tot timpul venea cu acel baiat, Stefan. Numele lui, aflat in urma primului test, e singurul lucru pe care l-am stiut vreodata despre el.
Ma enerva fata asta la culme!
Cum prindeam ocazia, incercam sa o fac sa se simta prost. Dar ca de obicei, nu inceta sa ma suprinda.
-Domnisoara din ultima banca! Poate ne poti spune tu teorema fundamentala a analizei matematice. – desi o predasem cu doar 10 minute in urma, iar ea de-abia intrase in clasa.
Ma priveste si mi-o recita frumos ca pe poezie.
-Fie f “mic” o functie continua, definita pe un interval inchis a,b. Fie F “mare” o functie definita, pentru orice x din interval a, b, ca integrala de la a la x din f “mic” de t, dt. Atunci, F “mare” este continua pe intervalul inchis a,b, derivabila pe intervalul deschis a,b, iar derivata de F “mare” de x este egala cu f “mic” de x.
Mai pe scurt, imi inchide gura, imi zambeste si incepe sa ia notite. Peste cateva minute incepe sa rada iarasi. Am decis insa, ca m-a supus la suficient de multe teste, asa ca incerc sa o ignor spre fericirea ei.

“Ce tocialara!”
Al doilea test are loc, dar nefiind in clasa cand am impartit lucrarile, se prezinta la sfarsitul orei, alaturi de Stefan, sa isi ridice lucrarile.
-Stai un pic sa le dau oamenilor testele! – ii zic unui student care venise sa ma intrebe ceva ce am uitat, odata cu prezenta ei neobisnuit de apropiata. Le zambesc din nou si deschid gura: sigur pe mine, de data aceasta.
-Cineva a ratat trezirea de dimineata? – o privesc si zambesc obraznic.
Ma privesc amandoi, abtinandu-se sa nu rada si bolborosesc niste scuze care sunt sigur ca nici lor nu le faceau sens. Si probabil asteptau sa ii intreb cum ii cheama.
Trec repede prin hartiile neridicate si dau de a ei.
-Gladys! Poftim.
Socata, reuseste sa murure un “multumesc”.
Nici n-a apucat sa imi spuna numele pentru ca i-am citit intentia pe chip, ca scot examenul si i-l intind in fata.
-Stefan!
Ma privea confuz si nu schita niciun gest. M-am gandit ca memoria imi joaca feste.
-Nu esti Stefan?
-Ba..da. – imi raspunde, de parca nu ar fi fost sigur ca acela e numele lui.
-Multumim! – imi spun in sfarsit si pleaca.

I-am mai vazut de doua ori pe anul acela – primul semestru – al treilea test si examenul final. Imaginile nu imi sunt foarte clare insa.
Speram sa nu ii mai vad in semestrul al doilea; de fapt, speram sa nu ii mai vad vreodata. Era foarte putin probabil insa, si oricine si-ar fi dat seama de asta, dar omului ii este permis sa viseze.

Asa cum ma asteptam, Gladys era inscrisa la cursul meu de calculus: Calculus 1310.
Si istoria se repeta: ea vine extrem de rar la cursuri, pe la office nu da, fiind destul de inteligenta sa treaca un curs fara ajutorul profesorului ei; planuiam tot trei teste, ca si semestrul trecut, insa..
Datorita unei greve – aparute in urma plangerii in privinta salariilor asistentilor – care a durat 3 luni, am anulat al treilea test pe care trebuiau sa il scrie cei 55 de studenti ramasi inscrisi, printre care Gladys si Stefan.
Asadar, nu i-am mai vazut la curs pana la sfarsitul semestrului.
Ce bucurie! Si totusi ce oroare!
Imi lipsea, imi era dor de ea; ma incalzeam la 100 de grade Celsius cand intram in clasa si clasa era goala. Orice clasa in care Gladys nu era, era o clasa goala.
Copila aia, parca ratacita de pe alta lume, m-a adus la disperare. Asteptam sa intram in vacanta, sa scap de acest blestem; o doream asa intens inca imi doream sa nu o mai vad.
Si ziua cea mare a sosit. S-a asezat in prima banca alaturi de Stefan.
In naivitatea mea, s-a asezat acolo pentru a fi mai aproape de mine, privindu-ma pe furis, de sub sapca sub care isi ascunsese complet ochii si doua codite impletite. Intentionat o facea. Stia ca o doresc si ma provoca la ganduri “murdare”, neortodoxe.
De fapt…sunt catolic.

Stefan pleaca inainte cu 40 de minute de a se incheia examenul.
Cu cinci minute inainte de a-i obliga sa lase creioanele jos, o vad cum se ridica si se indreapta catre mine. Ajunsa in fata mea, ridica usor capul si isi lasa ochii descoperiti.
Zambeste dracos: “Sper sa ne mai vedem!”
-Sa ai o vacanta placuta! – ii urez amabil.
-Cu siguranta voi avea. Multumesc, la fel.
Timiditatea ii revine, isi atinge gentil sapca, si-o lasa pe ochi, se intoarce si pleaca.
Nu sunt sigur pe cine incercam sa mint. Nu as fi vrut sa plece, o doream acolo, sa fi ramas ultima. Poate as fi avut o sansa.

Pentru prima oara am privit-o atat de clar in ochi. Erau atat de frumosi! Dar de abia acum am inteles de ce ma oglindeam asa in ei. “You know why? Because this is where you belong!” – imi vuiesc in cap cuvintele atent alese dintr-o poveste de iubire, cu un final mai fericit decat cel al povestii mele: scrisa de ea, in visul meu.
Ii apartin. De cand am cunoscut-o, am fost al ei – fara sa realizez. Nu am mai fost cu nimeni de aproape patru ani si nu voi mai fi.

Prezenta ei m-a tachinat, iar lipsa ei m-a chinuit de-a dreptul.
Astazi, prezenta ei alaturi de alt barbat ma chinuie; iubirea pe care i-o poarta prietenului meu cel mai bun, ma ucide.

E iubire? Si daca nu e, atunci ce ?